fara titlu

Voiam sa încep prin a saluta, dar pe cine să salut? Cine îmi citeşte mie blogurile (tâmpeniile adică)? În fine, eu tot scriu, chiar dacă nu salut.

Sunt cam sictirită azi (ce cuvânt urât). Tre` să suport o voce atât de nesuferită, de iritantă, de obositoare. Şi mai am 2 ore până se va termina chinul. Dar o să rezist, la fel ca în fiecare zi. Mi-am făcut-o cu mâna mea, ce-i drept. Şi cine ştie, poate nici vocea mea nu e aşa de simpatică…

Ce voiam eu să scriu azi? Ah, da, parcă mi-am amintit. Am nişte nervi urâţi în ultima vreme. Nervi pe toţi oamenii ăştia deştepţi care se pricep la toate, dar n-au habar de nimic. Pe domnişoara care încercă să mă convingă că CIS-ul se blochează doar pentru că PC-ul e conectat la Internet, pe aceeaşi domnişoară care îi “roagă mult” pe pacienţi să vină NEmâncaţi, NEbăuţi, NEfumaţi la analize, pe domnişoara izolată, care râde singură, ascultă muzică deprimantă şi pupă în fund pe toată lumea (nu-i iese nimic la faza asta, dar îi place), pe distrusa care consideră că faptul că a părăsit-o iubitul în prag de Valentine`s Day este un blestem, pe Sala Dalles, că reciclează aceleaşi “idei” de cadouri de fiecare dată când e deschis vreun “târg”, pe idiotul care se dă la cea care ne-a făcut cunoştinţă (girl, am părut eu nebună, dar am avut motive bune de l-am trimis unde l-am trimis, crede-mă!), pe tâmpiţii de la Kenvello, cu blugii şi inelele lor skinny, pe fraierul care se sperie când primeşte ce şi-a dorit şi fuge înapoi în bârlog, aşteptând să-i pice din Cer fata care îi va suporta comportamentul infect. Pe cine mai am eu nervi? Păi, pe vocea acestei fiinţe insuportabile!!!!!!!

Dar să trecem la lucruri mai plăcute. Cum ar fi scurta excursie la bunică-mea de sâmbătă. Ah, ce bine a fost! Curte plină de ghiocei, da` ghiocei adevăraţi, graşi, parfumaţi, mulţi! Căţei disperaţi după covrigi, farfurii încărcate cu tot felul de bunătăţi, aer proaspăt, găini şi curci enervante (ca de obicei), pământ gol, negru şi curat, apă rece din fântână, casă cu pereţi reci, dar nu aşa de reci ca în iernile de altădată. Şi un bebeluş grăsan şi simpatic, zâmbăreţ şi cooperant la fotografiat plus cea mai veche şi mai bună prietenă, acum mămică, slabă, dar împlinită.

Nu-mi place să merg la bunica. Nu-mi place la ţară, de fapt. Am devenit o sclifosită şi o pretenţioasă, am uitat verile lungi, când mergeam dimineaţa şi seara “la apă”, când jucam macao şi Las Vegas pe pătură, la poartă, când mă uitam la Sunset Beach şi râdeam de faze gen “halucinaţiile lui Meg de pe insulă, când îi curgea sânge din cap”, când făceam concurs cu Cristi, să vedem pe care îl bufneşte râsul mai repede când ne uitam fix unul în ochii celuilalt (l-am făcut odată greţos şi nu prea i-a plăcut, dar era!), când ascultam Evergreen-uri pe podeaua pe care astăzi Radu face primii paşi... N-am uitat. Doar că nu mai am timp să-mi amintesc. Şi nici nu mai am cui să-i povestesc… Şi oricum, se vede treaba că n-am uitat nimic. Pot să mai inchid ochii şi să-mi amintesc acele momente atât de frumoase, de vesele, de fericite. Acele momente care s-au unit în ceea ce a fost copilăria mea.

Parcă mi-au mai trecut nervii. Deşi domnişoara “nemâncată, nebăută şi nefumată” încearcă să mă ispitească cu chec (sorry, îl prefer pe al mamei!). De ce nu m-o lăsa în paceeee?!?!?!

Anyway, să trecem peste acest moment total neinteresant. Am mâncat azi cremă de zahăr ars (my mother is the best!), ieri mi-am luat nişte cercei superbi de la Kenvello (asta nu înseamnă că nu sunt în continuare nişte idioţi, ci doar că n-au inventat încă cerceii skinny).

Pentru aceia dintre voi care şi-au irosit câteva minute preţioase din viaţă ca să-mi citească mie blogul, mii de scuze că n-am scris şi eu ceva inteligent, că n-am tratat şi eu vreo temă de interes naţional. Eu n-am stresuri de-astea, au am stresuri cu vocile enervante şi cu fumătoarele care freacă menta de 2 ore, în timp ce alţii mai muncesc si scriu bloguri!