It`s been a while. Si, ca in vremurile in care jurnalul meu era o agenda visinie, pe a carei prima pagina scria cu litere de-o schioapa TOP SECRET (de parca asta n-ar fi fost o invitatie mai mult decat clara la o lectura lunga si... mai mult sau mai putin placuta), n-am nimic de zis. Doar ca ma plictisesc prea tare intr-o seara urata, rece si ploioasa de vineri, care probabil ca deschide calea unui week-end la fel de nesuferit, pe un scaun enervant de incomod, in fata unui monitor stresant.
Ma enerveaza frigul, n-am chef de o toamna ploioasa, n-am chef de haine groase si nici de caciula pe cap (ca deh, nu-s fudula ca sa umblu cu pleata din ce in ce mai lunga in vant), de buze crapate. Daca vine o iarna cu multa zapada, chiar nu o sa ma deranjeze. Prefer alb in loc de gri si maro. Pe de alta parte, vine perioada aia enervant de siropoasa, cu urari si cadouri pentru cei "dragi", cu planuri pentru revelioane alaturi de "jumatatile sufletelor", cu nopti stresant de lungi. Naiba mai stie cum e mai bine: veri sufocante sau ierni plictisitoare.
Cuvintele mele preferate de azi: enervant, plictisitor, stresant.
Culmea e ca nu pot sa zic ca m-a enervat cineva azi. Nici macar vreo doamna insistenta, care sa-mi sustina 10 min la telefon ca "acum vin de la DUMNEAVOASTRA de acolo, unde sunt scarile alea verzi in dungi maro...". Sau vreun prof idiot care sa ma faca sa ma trezesc de la cine stie ce ora prea matinala ca sa-l astept pe hol o ora pentru a-i confirma absenta indubitabila de la un curs si-asa neinteresant.
Viata e plictisitoare uneori. De exemplu, cand nu mai ai cu cine sa mananci snitel cu cartofi prajiti la Spring la 10 jumate seara, cand nu mai ai cu cine conjuga verbe la prezent in spaniola pe o banca din Herastrau, cand nu mai ai cu cine asculta muzica de nunta in Cismigiu la 1 noaptea, cand nu mai ai cu cine "sparge" valuri, cand nu mai ai cu cine manca paste la lumina unor felinare mici si verzi, langa o fantana cu rate plutitoare, cand nu mai ai cu cine da spaga pentru a intra la Acvariu la 12 noaptea, cand... cand nu mai are cine sa-ti spuna "Elen, je t`aime"...
Mda, e al dracului de enervant, plictisitor si stresant intunericul toamnei. Si amintirea verii. Si golul din stomac, si piatra de pe inima, si neputinta, si intrebarile care incep cu "de ce?"...
Si n-ajuta sa ti se spuna ca o sa treaca toate, ca o sa-ti revii, ca n-a meritat. N-ajuta, pur si simplu, mai ales cand stii ca de data asta simteai. N-ajuta cand vezi ca toate se dau peste cap, ca nimic nu pare sa mai mearga spre bine, cand ai obosit, cand nu mai ai rabdare, cand nicio pauza nu ti se mai pare destul de lunga ca sa te puna pe picioare. Si totul se complica asa de mult si optimismul si speranta se duc asa departe ca nici macar stropul de incredere care ti se acorda si nici sansa de a primi ce ti-ai pus in gand sa obtii acum multa vreme nu par sa-ti mai aduca zambetul pe buze. Pentru ca nu mai ai energia sa te bucuri, sa simti.
In concluzie, un alt blog stresant si enervant de plictisitor. Alte zile posomorate. Si, ca sa fie meniul complet, nopti cu vise ciudate, cu amintiri si dorinte neimplinite de care credeai ca ai reusit sa scapi si cu a caror lipsa credeai ca te-ai conformat.
La Paris sunt 20 grade acum. E soare si toamna.
Am avut pofta de un capuccino cu aroma de vanilie si un croissant cald si pufos. M-am asezat la o masa, la o cafenea atat de draguta, ca n-as mai fi plecat. Un chelner inalt, brunet, cu un zambet perfect si cu ochi calzi incearca sa descifreze ce-mi pofteste inimioara... Poate un sarut lung... Sau poate acel capuccino fierbinte si nu (doar) un croissant, ci trei. Si uite asa ma aflu in fata unei cesti turcoaz din care iese un firicel de abur parfumat. Mmm, cum de a stiut sa aleaga culoarea? Imi lipesc buzele de marginea celui mai frumos turcoaz posibil si mi le frig cu spuma celei mai intense arome de vanilie pe care am gustat-o pana acum. Pofta mea mai are putin de asteptat.
Intre timp, arunc o privire imprejur. Mesele sunt ocupate. Cupluri, prieteni. Priviri, povesti. Saruturi, zambete. Fum de tigara si amar negru in cesti.
Pe strada, pasi grabiti sau plimbari linistite. Opriri scurte pentru imortalizarea unei cafenele, a unui bloc parizian, a unei fantani, a unui felinar, a unui castan, a unor trepte in spirala...
David (asa vreau sa-l cheme pe chelnerul meu brunet si dulce) ma intreaba daca imi plac bunatatile pe care mi le-a adus. Dupa o balbaiala scurta, dar de efect, si un zambet larg, intelege ca da, ca sunt exact cum imi doream. Imi zambeste si pleaca la masa alaturata, sa incante si alte priviri...
Turcoazul meu se termina. Am in fata o alee cu pomi ruginii pe o parte si pe alta. Merg singurica printre ei, prin fosnet de frunze colorate, printre oameni cu ochi veseli, si ajung langa o fantana arteziana. Si ma asez, stau si ascult apa curgand si-mi tin mainile sub firicelul rece si-mi racoresc gandurile si amintirile.
Eiffelul vegheaza asupra a ceea ce in cateva ore va deveni orasul luminilor. Eu sunt indragostita..
Les amants de Paris couchent sur ma chanson.
"M-ai rugat din nou acum/ Sa ma-ntorc pe vechiul drum/ Noptile au amintiri/ Si multe priviri/ Zi de zi eu te chemam/ Era tarziu si te visam/ Frunze cad in calea ta/ Veneai pe-nserat/ Flori de dor la geamul meu/ Luna canta valsul tau/ Toate-au fost la timpul lor/ Si mi-am zis ca nu-i usor/ Sa pictez un colt de cer/ Cand tot a fost ieri/ Flori de dor la geamul meu/ Luna canta valsul tau/ Hai, revino-i, toamna iar!/ Cu ploi si soare/ Tot ce-a fost ca la-nceput/ Din nou apare/ Hai, revino-i, toamna iar! Cu ploi si soare/ Tot ce-a fost ca la-nceput/ Din nou apare..."
Unde e soarele la ora 19.30? Cand a venit toamna? Cand am ajuns (din nou) la ultimele intrebari ale lui Carrie? De ce fug norii asa de repede dinspre dreapta inspre stanga? De ce puful alb se ascunde in spatele umbrelor gri? De ce albastrul e asa dulce, dar soarele se raceste?
Summer moved on. A trecut pe langa mine fara sa-mi dau seama. Sau... poate eram prea ocupata sa respir marea, sa-i gust buzele dulci si sa-l strang cu putere in brate, sa nu mai visez viitor, sa traiesc aici si acum... acolo si atunci... Mda, acum se presupune ca "ma indepartez incet, ma indrept catre strazi cu soare"... Sure hope so! N-am chef de o toamna deprimata/deprimanta. Can`t handle that. Sa scap de agitatia acestei saptamani si sa vad frunze ruginii, panze de paianjen si castane. Sa ignor parcarile in devenire si aleile asfaltate. Sa numar in continuare in gand patratele de ciment. Sa mananc struguri albi si sa beau must. Daca as putea sa dau timpul inapoi si sa-mi fac plimbarea prin parc in drum spre cele 2 ore de meditatii la gramatica, in fiecare zi de luni, as face si asta. Numai sa stiu ca ma indrept catre un nou inceput pe care o sa-l pot suporta, cu care ma voi obisnui, pe care il voi accepta. Dar nu, acum incepe un drum care duce catre necunoscut, catre altceva. Nu stiu inca ce e acest "altceva". Si nici macar nu stiu ce a fost pana acum.
Sa ma intorc la cartile care asteapta sa fie citite de prea mult timp, la muzica trista, la intrebarile si asteptarile imbatranite. La rutina pe care am vrut s-o dau la o parte. Am reusit, dar pentru prea putin timp ca sa-i uit "miscarile".
A venit toamna. Mainile ingheata, ochii se intristeaza, o patura pufoasa trece sub norisorii portocaii, o alta calduroasa ii acopera. Iacobs Ice Coffe se bea acum cu lapte cald..
P.S. Da, Oana, another one... Naiba s-o ia de semiotica! Da` si tu esti pe mess...
As putea sa incep cu faze de genul "mi-e dor de mare, de aer sarat si pescarusi agitati.. de caldura soarelui, de racoarea brizei, de linistea lui 12 mai, de valurile suparate" sau "am pofta de mers la munte, de respirat aer tare, de bronz care dureaza, de rauri reci si pietre slefuite". As putea continua cu tot felul de alte dorinte nerealizate. Dar ce sens ar avea? Ca sa mi se spuna ca toate sunt la dispozitia mea? Ca mi se ofera ocazii pe care le refuz? E si asta o parte de adevar. Cealalata parte contine luna care se incheie azi. Cea mai nebuna, agitata, plina de inconstienta perioada pe care am trait-o pana acum. Realizez ce s-a intamplat doar intr-o mica masura. Tot ce stiu e ca traiesc, ca doresc, ca nu ma mai intereseaza ce va urma...
Vara 2007... 6h/zi - nebuni. Isabel Allende. Rolling Stones inainte de adaugarea unui nou an.Carrie Bradshaw, Mr Big, deja-vu.
Unde e ulita plina de copii? Unde sunt merele acrisoare din curtea babei Didina? Unde sunt serile de mers "la apa"? Unde sunt apusurile in camp savurate in timpul nervilor cautarii Stelutei? Unde sunt Meg si Ben si plaja apusului lor? Unde sunt jocurile de macao? Unde e Cristi cu jocul lui de-a "hai sa ne privim in ochi, sa vedem care cedeaza primul"? (Elena, intotdeauna, ca nu se poate abtine sa n-o buseasca rasul..) Unde sunt evergreen-urile ascultate pe podeaua pe care acum Radu face primii pasi? Unde sunt certurile cu bunica, usile trantite, geamurile sparte, tipetele si alergaturile prin gradina? Unde e Labus, negru complet, doar cu varful coditei alb? Unde sunt strugurii dulci si umbra nucilor din vie? Unde e apa salcie din fantana lasata la soare sa se incalzeasca? Unde e Marian cu teama lui de anul 2000 si cu mania de a-si roade unghiile, vindecata cu avertismentul ca va innebuni daca o tine tot asa? Unde sunt bombonelele cu lapte si vafele cu vanilie? Unde e Iulica si ale lui coarne de radasca? Unde sunt verile copilariei, vocile prietenilor, ochii primei iubiri, buza sparta in incercarea de a invata mersul pe bicicleta? Unde sunt pilaful gatit pe plita, turtele coapte dimineata, cartofii prajiti in ceaun, mamaliguta cu lapte si sare, gogosile cu gem, pepenoaicele de pe vremea bunicului? Unde e racoarea din camera de la drum sau din salon? Unde sunt caietele cu exercitiile de mate ale unchiului? Unde e parfumul lucernei proaspat cosite? Unde e vantul care rascoleste frunzele plopilor de pe sosea?
Unde sa fie? In mintea mea, in sufletul meu, in aminitirile mele. Cand au trecut oare toti acesti ani? Cand s-au transformat 8 in 14 si 14 in 21?
In loc de final: am schimbat poza... N-am apucat inca sa prind apusul din camp si pe lentila... Dar am prins rasaritul. Acel rasarit pe care nu-l prindeam niciodata printre plopi pentru ca Labus ma trezea mai tarziu...
Atat de fina, atat de delicata... Mi-am implinit o veche dorinta, am avut parte de o mica placere a vietii...
In sfarsit, mai aproape de nori, de albastru si alb, nu de gri, de soare, nu de neon, de aer, nu de curent. Liniste amestecata cu voci eliberate, lumina, entuziasm...
Saptamana agitata, plina de "prime dati", de culoare, de sange care alearga rapid prin vene, de ganduri care zboara, se opresc, sunt implinite... Zile cu soare si cu nori, cu foc si vant, cu flori si praf. Nerabdare, imaginatie, ochi inchisi, zambet...
Inspirata de noul blast al prietenei mele dragi, Oana, ascult la ora 9.22 AM "Vara asta am sa ma-ndragosteeesc! (...)". Scoica o sa ma zgarie, dar un pic mai tarziu. Iar e vant afara, si-n orasul asta prafuit au inflorit teii. Ieri am plutit cu zambetul pe buze prin parfumul lor, chiar si in Piata Victoriei, unde gazele de esapament rule, de obicei. Culmea e ca acest parfum minunant nu-mi trezeste cine stie ce amintiri romantice, inspirate de marele nostru Eminescu. Nu. Amintirile mele legate de parfumul teilor sunt legate de anul 2005, cand pe vremea asta invatam cu drag si spor pentru Bac. Examen care credeam ca este cel mai dificil moment din viata... Mmm, n-a fost chiar asa, ca asta ar insemna ca am momente dificile mult mai des decat mi-as dori, adica si iarna, si vara, in minunatele sesiuni de la Litere. Si nu e chiar asa
Nu se poate spune ca am avut un subiect real de tratat in acesta dimineata. Pur si simplu, mi-era dor sa leg cateva cuvinte si sa pun si-o poza inaintea lor. M-am trezit oarecum linistita si am inspirat adanc parfumul teiului din fata geamului.
Buna dimineata!
Boby, m-ai convins! Am fost in Vama Veche! Si m-am intors de acolo altfel. Mai linistita, mai fericita, mai "aerisita" si, bineinteles, extrem de dornica sa revin!
Programul de week-end: sambata dimineata ora 7.14 - imbarcarea in Intercity-ul cu mers de personal (ceva de genul "Acceleratul cu mers de personal" - vezi blogul "La mare in septembrie"- RELOADED). Ora 12.05 - debarcarea in vechiul Tomis. Apoi microbuz pana la Mangalia, alt microbuz pana in 2 Mai si in final, ultima statie, unde, bineinteles am ajuns cu un al treilea microbuz. Vama Veche. Parfum de mare, de scoici, de eliberare. Soare, vant, nisip, aer adevarat, nu gaze de esapament. Schimbare rapida de "outfit" si hop-top pe plaja pustie, linistita. Parca ma astepta, parca stia ca asta imi doresc. Sa stau pur si simplu si sa privesc albastrul inchis al marii unit cu cerul senin, nesfarsit. Sa ascult valurile rascolind nisipul. Sa-mi las parul liber, sa mi se umple de aer sarat si nisip, sa traiesc senzatia ca sunt intr-un capat de lume si ca ar fi minunat sa raman acolo daca nu pentru totdeauna, macar pentru o buna bucata de vreme. Sa rad, sa tip, sa uit! Sa manac clatite cu gem si Finetii pe plaja, sa povestesc, sa ma eliberez.
Incet, incet, s-a lasat seara. Noroc ca soarele apune mai tarziu acum si am putut savura acele mici placeri enumerate mai sus destul incat sa plec cu pofta de mancare catre "Frontiera" (am retinut numele:D). Clasicul piept de pui cu cartofi (sunt prea sclifosita la mancare ca sa ma pot atinge de peste,desi as fi gustat, fara atenta supraveghere a tatalui meu:), o bere (ooo, da!) si drumul spre casa. Am adormit ascultand valurile, am visat plaja. Si m-am trezit in ceata. La propriu. Intram asadar, in programul zilei de duminica. Ora 10.00 - mic-dejun (traiasca snitelele mamelor noastre! :D). Ora 11.00 - hop-top din nou pe plaja. Am carat hainele degeaba, ceata plutea si soarele tot ardea. A aparut si restul lumii (m-am tot intrebat unde fusesera cu o zi inainte). Ieseau unul cate unul din cort, linistiti, multumiti. Plaja a prins viata discret. Soarele a inceput sa arda cu mai mult curaj, dar marea si-a pastrat misterul in ceata deasa. Albastrul s-a transformat in fum. Eu m-am bronzat usor, cat sa plec cu urme de Vama nu numai in minte, in par, in parfumul hainelor, ci si pe piele. 5 ore linistite, cu "sedinte foto" (doar era prima vizita, trebuia imortalizata, cat de cat). Si apoi a urmat tacerea. N-am mai putut sa vorbesc la fel cum o facusem cu o zi inainte, continuu, cand entuziasmul dadea pe-afara in timp ce eu incercam sa inspir tot aerul de plaja, de mare, de Vama. Am plecat tacuta, pe la ora 16.00, catre statia de microbuz. Nici nu mai stiu de cate ori am privit in urma catre locul care m-a facut sa ma desprind pentru 2 zile de agitatia zilnica a orasului nesuferit in care traiesc. Am plecat cu gandul la reintoarcere, la clatite, la scoicile obosite, la o baie adevarata, nu doar pana la glezne. Nu mai conteaza unde m-am intors, nu m-am putut gandi la asta, ci doar la ce am lasat, pentru moment, in urma.
Mi-a placut enorm Vama Veche. A fost acea picatura de calm de care aveam nevoie. M-am intors cu alte ganduri. Nu mai pot avea rabdare, o sa las scoica aceea care tot sare din buzunarul meu in urma. Nu regret, am incercat sa o pastrez ea nu m-a vrut.
Saruta-maaa in ureeeecheee!
Ce faci cand ajungi iar in faza in care te-ai plictisit? Cand simti ca nu rezisti sa mergi mai departe, ca iar iti pierzi rabdarea cu cei din jur, ca nu mai stii ce sa astepti... Sunt zodie de apa, valurile ma trag dupa ele si nu pot sa raman pe acelasi mal. Cel putin, nu acum. Nicio scoica nu e indeajuns de frumoasa sa ma tina prea mult cu picioarele in nisip, lasand valurile sa imi loveasca gleznele, desi ador chestia asta. Scoicile sunt frumoase la inceput, cand le prinzi inainte sa ti le fure valurile. Ti se par mari, frumoase, perfecte... Dar apoi le clatesti in apa, dai nisipul, resturile altor scoici si melcisiorii aia urati la o parte si ramai cu o o chestie usor ingalbenita, cu marginile ciobite. E draguta ea, asa, dar parca nu e ceea ce cautai. Si totusi, iti petreci cateva secunde, poate minute privind-o, gandindu-te daca vrei sa o pastrezi sau mai cauti alta. Te hotarasti sa o mai tii putin in preajma, eventual o pui in buzunar. Si descoperi o alta scoica, pe care un val nesuferit, aparut din senin ti-o furase ceva mai devreme. Aceasta e intreaga, e alba, marginile sunt bine delimitate. Si atunci apare intrebarea: care dintre ele merita pastrata? Cea frumoasa, pe care ti-ai dorit-o la inceput, dar care, dupa ce o vei pune in buzunar si vei dori sa o iei la tine acasa, sa o pastrezi pe rafturile pline de carti, risca sa se sparga si ea? In fond, nu e decat ceva care se poate pierde destul de usor. Si cu fiecare val se stie ca vin alte scoici, unele mai bune, mai rezistente. Problema ar fi ca e cam greu sa ghicesti care dintre ele este SCOICA. Si la un moment dat, s-ar putea sa obosesti tot cautand-o, tot inlocuindu-le pe cele vechi.
Revenind la alegere. Ce faci? O lasi pe prima in buzunar? Ti se face mila de ea si incepi s-o privesti cu alti ochi? Ce daca e usor ingalbenita? Poate a stat prea mult la soare si te astepta chiar pe tine sa o salvezi. Cat despre starea in care se afla onduleurile ei de pe margini, poate gandesti ca si-asa nu se observa, decat daca o privesti atent. Asa ca poti s-o alegi pe ea si sa o arunci pe cealalta inapoi in apa. Si sa-ti spui ca daca era sa fie ea ACEA scoica, o prindeai din prima incercare.
Dar cine face asa? Cred ca oricine ar alege a doua scoica. Mai sunt insa si altfel de oameni, care le pastreaza pe amandoua. Cea galbejita sta cuminte in buzunar, in timp ce surata ei isi tot face drum afara din buzunar (se intelege ca nu stau amandoua in acelasi compartiment). Te straduiesti sa o faci sa stea, dar buzunarul s-ar putea sa fie prea mic. Sau sa aiba vreun defect (ca sa nu zic gaura). Te apuca si nervii cand vezi ca niciuna dintre cele doua variante nu e valabila. Si uite-asa stai si te uiti la valuri, cum vin si pleaca, si-ti iau mintile, iar scoicile raman in buzunare, in timp ce te plimbi in apa pana la glezne. Si astepti ca lumea sa-ti fuga (din nou) de sub picioare...
Azi mi-a fost somn. Somn rau de tot. Am cascat continuu la marele meu job (ce bine ca nu ma poate vedea interlocutorul!). As fi dormit toata ziua. Si oricum, nu mai stau mult treaza. Iar faza zilei, care nu prea ar fi motiv de lauda, e ca am atipit la curs. Cateva minute. Am impresia ca am si visat, nu sunt sigura. Auzeam vocea profului si o visam pe Oana, desi ea era langa mine. Probabil mi s-a parut ca visez, dar de atipit sigur am atipit. Cine ma cunoaste, stie ca starea mea naturala e oboseala, deci n-ar trebui sa fie o surpriza pentru nimeni. Sunt genul de om caruia ii place sa-si doarma viata si pe bune daca am vreun regret! Imi place sa dorm, e singurul moment cand reusesc sa fiu si eu linistita, sa uit, sa visez... Prefer sa dorm decat sa ma gandesc la ce trebuia sa fac si n-am facut, la ce mi-ar placea sa se intample si nu se intampla, la ce as vrea sa fac si nu voi putea. Durerea e ca m-am cam saturat de cei care fac ochii cat cepele cand le spun ca ma culc devreme, iar cand zic ca sunt obosita, li se pare ceva de domeniul SF. Daca mi-e somn, ce-aveti frate, cu mine?
Nu te-am vazut niciodata, nu ti-am simtit parfumul, nu stiu cum sunt cei pe care ii adaposesti zi de zi. Dar stiu ca ai stradute inguste, felinare, poduri peste Sena si multe, multe lumini. Ma intreb daca ai si atata iubire pe cat se spune, atat de multa incat trebuie sa le-o imparti celor care iti dau viata? Paris, je t`aime, chiar daca nu te-am cunoscut. O sa-mi treaca dragostea cand se va intampla asta? Asa cum s-a intamplat de atatea ori?
Voiam sa încep prin a saluta, dar pe cine să salut? Cine îmi citeşte mie blogurile (tâmpeniile adică)? În fine, eu tot scriu, chiar dacă nu salut.
Sunt cam sictirită azi (ce cuvânt urât). Tre` să suport o voce atât de nesuferită, de iritantă, de obositoare. Şi mai am 2 ore până se va termina chinul. Dar o să rezist, la fel ca în fiecare zi. Mi-am făcut-o cu mâna mea, ce-i drept. Şi cine ştie, poate nici vocea mea nu e aşa de simpatică…
Ce voiam eu să scriu azi? Ah, da, parcă mi-am amintit. Am nişte nervi urâţi în ultima vreme. Nervi pe toţi oamenii ăştia deştepţi care se pricep la toate, dar n-au habar de nimic. Pe domnişoara care încercă să mă convingă că CIS-ul se blochează doar pentru că PC-ul e conectat la Internet, pe aceeaşi domnişoară care îi “roagă mult” pe pacienţi să vină NEmâncaţi, NEbăuţi, NEfumaţi la analize, pe domnişoara izolată, care râde singură, ascultă muzică deprimantă şi pupă în fund pe toată lumea (nu-i iese nimic la faza asta, dar îi place), pe distrusa care consideră că faptul că a părăsit-o iubitul în prag de Valentine`s Day este un blestem, pe Sala Dalles, că reciclează aceleaşi “idei” de cadouri de fiecare dată când e deschis vreun “târg”, pe idiotul care se dă la cea care ne-a făcut cunoştinţă (girl, am părut eu nebună, dar am avut motive bune de l-am trimis unde l-am trimis, crede-mă!), pe tâmpiţii de la Kenvello, cu blugii şi inelele lor skinny, pe fraierul care se sperie când primeşte ce şi-a dorit şi fuge înapoi în bârlog, aşteptând să-i pice din Cer fata care îi va suporta comportamentul infect. Pe cine mai am eu nervi? Păi, pe vocea acestei fiinţe insuportabile!!!!!!!
Dar să trecem la lucruri mai plăcute. Cum ar fi scurta excursie la bunică-mea de sâmbătă. Ah, ce bine a fost! Curte plină de ghiocei, da` ghiocei adevăraţi, graşi, parfumaţi, mulţi! Căţei disperaţi după covrigi, farfurii încărcate cu tot felul de bunătăţi, aer proaspăt, găini şi curci enervante (ca de obicei), pământ gol, negru şi curat, apă rece din fântână, casă cu pereţi reci, dar nu aşa de reci ca în iernile de altădată. Şi un bebeluş grăsan şi simpatic, zâmbăreţ şi cooperant la fotografiat plus cea mai veche şi mai bună prietenă, acum mămică, slabă, dar împlinită.
Nu-mi place să merg la bunica. Nu-mi place la ţară, de fapt. Am devenit o sclifosită şi o pretenţioasă, am uitat verile lungi, când mergeam dimineaţa şi seara “la apă”, când jucam macao şi Las Vegas pe pătură, la poartă, când mă uitam la Sunset Beach şi râdeam de faze gen “halucinaţiile lui Meg de pe insulă, când îi curgea sânge din cap”, când făceam concurs cu Cristi, să vedem pe care îl bufneşte râsul mai repede când ne uitam fix unul în ochii celuilalt (l-am făcut odată greţos şi nu prea i-a plăcut, dar era!), când ascultam Evergreen-uri pe podeaua pe care astăzi Radu face primii paşi... N-am uitat. Doar că nu mai am timp să-mi amintesc. Şi nici nu mai am cui să-i povestesc… Şi oricum, se vede treaba că n-am uitat nimic. Pot să mai inchid ochii şi să-mi amintesc acele momente atât de frumoase, de vesele, de fericite. Acele momente care s-au unit în ceea ce a fost copilăria mea.
Parcă mi-au mai trecut nervii. Deşi domnişoara “nemâncată, nebăută şi nefumată” încearcă să mă ispitească cu chec (sorry, îl prefer pe al mamei!). De ce nu m-o lăsa în paceeee?!?!?!
Anyway, să trecem peste acest moment total neinteresant. Am mâncat azi cremă de zahăr ars (my mother is the best!), ieri mi-am luat nişte cercei superbi de la Kenvello (asta nu înseamnă că nu sunt în continuare nişte idioţi, ci doar că n-au inventat încă cerceii skinny).
Pentru aceia dintre voi care şi-au irosit câteva minute preţioase din viaţă ca să-mi citească mie blogul, mii de scuze că n-am scris şi eu ceva inteligent, că n-am tratat şi eu vreo temă de interes naţional. Eu n-am stresuri de-astea, au am stresuri cu vocile enervante şi cu fumătoarele care freacă menta de 2 ore, în timp ce alţii mai muncesc si scriu bloguri!
„E nevoie de prea multa imaginatie ca sa ghicim mahnirile celor pe care-i credem fericiti. Adevaratele lor batalii au loc, ca cele ale stelelor, pe un taram al luminii de nepriceput pentru ochiul omenesc. A talmaci inima celuilalt e o izbanda a mintii.
(...)
Indiferent de temerile lor, cerem foarte putin de la cei care nu ne-au iubit niciodata. Nu cerem intelegere, durere sau compasiune. Vrem pur si simplu sa stim de ce.”
"La saptesprezece ani nu avem inima. Credem ca avem; credem ca am fost blestemati cu un lucru sacru si umflat care freamata la auzul numelui adorat, dar acela nu e inima, pentru ca, desi poate renunta la orice - la minte, la trup, la viitor, chiar si la ultima ora singuratica petrecuta pe acest pamant, nu s-ar sacrifica pe sine. La saptesprezece ani nu avem inima. E o matca grasa, zumzaind in stupul ei. Cand ne creste inima? La douazeci, treizeci de ani dupa ce nu mai avem nevoie de ea?
Cand suntem foarte tineri, incercam sa traim din ceea ce niciodata nu poate fi de ajuns."
